Mulţumirea de sine – răul agreat de psihic

 


6

Toti avem nevoie de confirmari, recunoasteri si nu in ultimul rand de aprecieri. Ne sunt absolut necesare pentru a strabate cu indrazneala drumul ales. Reprezinta, fara doar si poate, ”stimulentul minune”, in lipsa caruia, masinaria umana se urneste foarte greu, sau deloc.

Muncim, cream, ne zbatem, alergam continuu, cautam si toate acestea cu scopul de a ”gasi” fericirea.

Pentru unii inseamna bani, pentru altii putere, pozitie sociala, dar pentru majoritatea recunoastere.

Ne dorim ca activitatea pe care-o desfasuram sa fie remarcata, sa placa celorlalti si sa ramana, daca se poate, in memoria colectiva. Nimic mai firesc.

Dar ce se intampla dupa aceasta faza? Ne-am atins scopul, obiectivul, tinta, am fost apreciati, munca noastra recunoscuta, am ajuns acolo unde ne-am propus, in concluzie…

Am parcurs distanta din punctul ”A” in punctul ”B”, am obtinut ceea ce ne interesa, satisfactia este deplina, iar ”linistea binemeritata” se asterne peste sufletul nostru. Uitam insa ca mai exista ”C”, ”D”, ”E”, s.a.m.d. 

Si cum sa nu uitam, daca bucuria ce ne cuprinde este imensa? Plutim de fericire si suntem mandri de performantele obtinute. Savuram aprecierile, laudele si ne lasam purtati pe ”inaltimile” cucerite.

In aceasta euforie ne este imposibil sa sesizam pericolul ce se apropie de noi incet, dar sigur.

Iar atunci cand o facem, il subapreciem, ii minimalizam efectele si nu incercam sub nicio forma sa-l indepartam. Astfel devenim captivi, acaparati cu totul de binecunoscutul virus numit ”multumire de sine”.

De multe ori nu-i sesizam actiunea. Este realmente perfid si ne cucereste cu atata abilitate, incat deseori lasam garda jos nefiind capabili sa ripostam. De fapt nici nu ne dorim acest lucru. Gustul dulce pe care ni-l lasa, mirosul imbietor, ne creeaza o stare de bucurie si buna dispozitie, din care cu greu mai putem iesi.

Ne schimbam, capatam o doza consistenta de aroganta, incepem sa privim de sus, nu pierdem nicio ocazie sa ne ”expunem” rezultatele obtinute si vorbim neincetat despre ele. Ce nu sesizam insa, este timpul gramatical la care le prezentam. ”Prezentul” este practic uitat. Vorbim despre ”trecut”, iar satisfactia ce se degaja din cuvintele noastre este imensa.

Am ajuns la baza unui perete, peste care nu dorim sa mai sarim. Consideram ca am realizat mult, chiar foarte mult, drept pentru care suntem indreptatiti sa oprim motorul si sa culegem roadele.

Si astfel, multumiti de sine, satisfacuti, imbuibati de ”fericire”, ne tolanim la baza zidului, fara a mai avea cel putin curiozitatea de-a afla ce se ascunde dincolo. Faptul ca am ajuns in punctul ”B” este mai mult decat suficient.

Putin cate putin, linistea isi face loc, tacerea se asterne, valurile se potolesc, vantul inceteaza sa mai bata, iar MULTUMIREA DE SINE devine raul agreat tot mai mult de psihic…

Sa auzim de bine,

2

539 Total Views 1 Views Today

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *